A inceput intr-o zi banala de luni, totul trebuia sa decurga normal ... nu m-as fi asteptat ca viata mea sa se schimbe. Mi-am pus mana pe gat, din obisnuinta, probabil, si am simtit o mica umflatura...m-am speriat, am fugit spre cabinetul medical, mi-a spus ca s-ar putea sa am un ganglion, un lucru de care pana atunci nu mai auzisem. A doua zi am fost la doctorul de familie care m-a trimis la Spitalul de copii din Oradea, sectia Oncopediatrie. Miercurea, de ziua mea am inceput analizele ... au inceput sa ma consulte multi medici iar la o saptamana eram in spital , asteptam sa intru in sala de operatii. Am crezut ca asa se va termina totul, vor scoate ce e rau din mine si totul va fi ca inainte, dar nu a fost asa. Am trimis ganglionul la Cluj pentru a afla rezultatul care trebuia sa fie gata in 2 saptamani, timp in care au urmat alte analize, alti doctori, alte presupuse diagnostice. Au trecut cele 2 saptamani ... diagnostic – neconcludent, nu stiau ce am.

A mai trecut o luna, timp in care mi-a mai aparut un ganglion. Am hotarat sa merg la Institutul Oncologic din Cluj. Am crezut ca va fi ca si data trecuta, 3 zile la spital, dupa care voi putea merge acasa ... dar nu a fost asa .... Am ajuns miercurea, zi in care m-au si operat. Seara am aflat diagnosticul ... limfon Hodkin. Doamna doctor mi-a spus ca sunt 2 feluri de tratament, raze si chimioterapie, dar mi-a recomandat chimioterapia. Mi-a vorbit despre efectele secundare si despre numeroasele cazuri in care copii s-au vindecat. Am simtit cum toata lumea mea se prabuseste.

Am inceput chimioterapia, 8 cure de cate o zi, 8 saptamani . La inceput treceau repede dar cu timpul a inceput sa imi fie rau, perfuziile dureau, drumul cu masina de 2 ore erau un adevarat chin. Totul s-a sfarsit pe 13 iunie, dar pana atunci s-au intamplat foarte multe : relatiile mele cu prietenii, cu colegii, cu toti, s-au inrautatit, incepuse sa-mi cada parul, totul era groaznic pana cand intr-o zi m-am gandit foarte mult la mine, la parintii mei, la prietenii, la colegii mei, la toti cei din jurul meu... In timp ce eu ma plangeam ca nimanui nu-i pasa de mine mi-am dat seama ca le faceam mult rau celor din jur. Ma plangeam de cele 8 cure, de suferintele mele.

Am deschis ochii si am vazut ca eu eram un caz fericit, am vazut holurile spitalului pe unde mergeau copii, care nici nu invatasera inca sa citeasca, sa numere, copii care aveau in mana perfuzii, care aveau impusaturi, operatii, care aveau boli mult mai grave decat mine, tumori, cancer, leucemie ... dar care vroiau sa fie si ei ca toti ceilalti copii, sa se joace, sa se dea cu bicicleta. Ma gandesc de cate ori am strigat la parintii mei sa scoata acele din mine, de cate ori le ziceam ca nu le pasa de mine, ca lasa perfuziile acelea ingrozitoare ... dar am inteles ca ma iubeau si vroiau doar sa ma ajute sa scap de boala aceea ingrozitare. Le multumesc ca m-au lasat sa urlu, sa tip, ca nu au cedat ci m-au incurajat tot timpul, ca au fost alaturi de mine ...

Am continuat sa merg la scoala si in timpul tratamentului. De multe ori stateam si ma uitam la colegii mei cat erau de fericiti, fara nici o grija. Am ajuns sa ii invidiez pentru faptul ca ei erau sanatosi, si eu nu. De multe ori imi venea sa plang pana am inteles : ca fiecare dintre noi are un destin, cu bucurii, tristeti, o viata prin care trebuie sa trecem ca sa le aratam tuturor ca suntem puternici si rezistam cu ajutorul lui Dumnezeu.

Cele mai importante lucruri care ajuta in astfel de situatii sunt sprijinul familiei si prietenilor, credinta ca TU poti invinge boala cu ajutorul lui Dumnezeu, sa ai mereu o atitudine pozitiva, sa te increzi in propile tale forte, sa fii mereu cu zambetul pe buze, sa poti trece peste toate, indiferent de obstacole, sa nu uiti sa fii cel dinainte... Acum totul a revenit la normal, am revenit aceasi persoana dinainte, desi mi-a ramas o cicatrice care sa-mi aduca aminte de intamplarile prin care am trecut, de suferintele prin care au trecut altii, de faptul ca oamenii trebuie sa se ajute ca sa treaca mai usor peste necazuri...

Vreau ca acum lumea sa stie ca sunt multe suferinte pe lumea asta, mai mari decat o unghie rupta, certuri cu parintii, o nota mica, un tip care te-a parasit. Am invatat sa nu mai spun ca as vrea sa mor, sa ma multumesc cu ce am, pentru ca s-ar putea ca intr-o zi viata sa iti ofere o surpriza neplacuta ...